Multă vreme am fost fascinat cât de uşor, la vedere şi de plăcut, se desfăşoară acel mecanism al crimei dintr-o poveste. Povestea „Capra cu trei iezi” are un loc important în viaţa mea, căci am ascultat-o de nenumărate ori cu cei trei copii ai mei.
T.S. Eliot, cu întreprinderile lui poetice, necuprinse şi adânci, a încercat să ne facă să simţim şi să cunoaştem lumile vecine, pe care, nu se ştie cum, prin tot ce ţine de producerea cuvântului, le-am pierdut.
Poate acele tresăriri ale mele mă fac să cred că mă aflam pe linia dintre aceste multiple imperii. Acolo unde cruzimea şi dărnicia se mai privesc în ochi, la fel cum spaima şi bucuria cerească sau frumuseţea cu adevărul.

I

Despre liniştea prunului
Şi a fructelor lui umile şi verzi,
Apoi despre încleştarea lui
De-a părăsi poezia,
Pe toate acestea cuvintele ar trebui
                                  să le cunoască.
Alături, printre ele,
Cum ne privesc încremenite din mijlocul zilei,
Stă copilul.
Burta moale de ied,
Înseşi firele creţe de păr
Ţineau să fie acea dimineaţă.
Acum putea uşor să-şi închipuie
Ceşti de lapte cald, în fiecare colţ,
În fiecare pătrat.

Demult cu el voiam să scot
Mişelnica aritmetică din casă.
Calomniile oricărei măsuri din lucruri.
Bucuria cerească semăna mai degrabă cu o
Istorie de demult.
Cum nu aveam o cunoaştere exactă a
Acestor imperii vecine,
Copilul arăta brusc
                            tenacitate
- Ah, mamă, strigă, cuvântul tău luminează
Sunt eroul, aşa cum mi-ai cerut.

II

Când în pădurea domnească,
Mama-şi exhiba plăceri tăcute,
Doar o mulţime de frunzuliţe
Vorbeau adevărul.
La stânga, la dreapta, în sus,
Existenţa uşor se orienta.
Nu mai era vorba doar de moarte, de viaţă.
Fructe sălbatice nu plesneau în lumină,
Căutau oarecum ironic
Degetele ei grăsulii.
Nici coapsele nu mai urmăreau freamătul,
Undeva frigul
Argintul ştiut, clorofila cea rece şi nouă,
Îşi urma drumul.
Aştepta.
Era un adevăr în centru.
Fascina.
Lăsaţi-mi doar fiara,
Şoptea, nu ştiu cum, până acolo, copilul.
Sunt prea timid şi prea singur.

III
Pe colinele acelor cauze ademenitoare
Mulţimi de lucruri
Îşi legănau limpede, înăuntru,
Strania fidelitate a efectelor.
Niciunul nu-mi mai vorbea ca la început.
Moarte, aş fi strigat tare,
Niciunul nu m-ar fi auzit.
Vorbea în locul lor vântul, frunzişul sau lupul.
Toate erau aşa de uşor de închipuit.
Şi de-ar fi vorbit cerul,
Niciun adevăr de acolo nu l-ar fi clintit.
Spuneau totul dintr-o răsuflare,
Le ajungea asta.
Frumos, frumos, urlam toată ziua.
Eram crud, flămând.
Cerul îngâmfat va acoperi crima,
Va rămâne în veci
Doar frumuseţea tristeţii.
Cruzimea, acolo, dedesubt,
Reteza organele proaspete, trandafirii,
Din mecanismele gândirii încete.
Nu puteam muri după asta.