Cristian Bădiliţă: - Alteţa Voastră Regală, în primul rând la mulţi ani şi buni,  cu spor şi sănătate alături de membrii Familiei Regale a României, spre folosul obştesc al românilor. La acest moment de bilanţ care sunt regretele şi satisfacţiile, privind mai ales spre trecutul foarte recent?

Principele Radu al României: - Nici regrete, nici satisfacţii. Astfel de atitudini subiective nu au loc într-o Familie care reprezintă Statul şi cultivă statalitatea. Îmi pare bine că îmi puneţi această atât de omenească şi de frumoasă întrebare, ca să pot face o precizare utilă societăţii româneşti de astăzi. De nouă ani încoace, de la mutarea noastră (sper, definitivă!) la Palatul Elisabeta, Familia Regală a fost adesea privită drept ONG, companie comercială, drept redacţie de ziar, parohie, minister ori, în cel mai fericit caz, drept un fel de instanţă judecătorească onorifică. Oamenii nu făceau aceste confuzii din rea-intenţie. Pur şi simplu nu intra în sertarele minţii, sufletului şi ale obişnuinţei ultimilor şaizeci de ani forma neobişnuită, esenţele diferite din care este compusă Instituţia Regalităţii. Familia Regală, deşi formată din oameni ca toţi ceilalţi, cu regretele, satisfacţiile, frustrările, limitele lor de răbdare şi de sănătate, este totuşi o instituţie. Una chemată istoric să reprezinte şi să servească Statul şi valorile lui. Simţul datoriei, atât de exemplar la Carol I, Ferdinand I şi Mihai I, dar şi la Principesa Moştenitoare astăzi, este singura „cheie” în care poţi citi sau înţelege raportul dintre Familia Regală şi România contemporană. În unii ani poţi face mai mult, în alţii mai puţin, dar servirea interesului fundamental al ţării este fără limite de timp, mijloace, feluri sau energie.

Aţi candidat pentru funcţia de preşedinte al României. Un Principe şef de stat republican! Regele Mihai v-a susţinut. Cum a perceput decizia Alteţei Voastre Regale şi care au fost motivele care v-au determinat să candidaţi?

Un membru al Familiei Regale, în republică sau monarhie, are, în fiecare moment al vieţii, obligaţia de a fi util ţării lui. Fiindcă el înmagazinează nu numai o identitate umană, ci amprenta, aspiraţia, identitatea naţiunii, într-un anume moment istoric şi politic. Candidatura mea nu şi-a propus restaurarea Monarhiei. Schimbarea formei de guvernământ într-o democraţie nu este atributul şefului Statului. O astfel de opţiune poate fi decisă doar de întreaga naţiune. România europeană, folosind instituţional fără complexe Familia Regală, care a fondat Statul modern, ar fi o ţară mai puternică, mai pragmatică şi capabilă să înfrunte timpuri care nu se anunţă nici liniştite, nici paşnice. Gestul pe care l-am făcut a dorit să deblocheze impasul politic şi instituţional la care s-a ajuns în România. Menţinerea şi escaladarea controverselor dintre principalii responsabili politici ai ţării a împins România spre haos politic, economic şi social, precum şi spre izolare internaţională. Ca Preşedinte puteam garanta constituţional independenţa Justiţiei, domnia legii şi puteam limita abuzurile instituţionale. Românii trebuie să se simtă bine reprezentaţi şi protejaţi în ţara lor, în Europa lor şi în lumea largă. Nu vom putea construi Statul modern român predictibil, drept şi respectat până când nu vom pune la temelia lui raporturi de încredere şi loialitate între instituţii. La fel, în raportul dintre Stat şi cetăţean. Altfel, România va rămâne la bunul plac al individului şi al grupurilor politico-economice ajunse la putere. De altfel, nu suntem singura ţară din UE în care se văd cu ochiul liber consecinţele teribile ale tratării Statului şi a instituţiilor lui drept moşii personale.

De ce nu aţi sprijinit public pe unul dintre candidaţii rămaşi după ce v-aţi retras din campanie? Aţi susţinut, la un moment dat, că doriţi să păstraţi neutralitatea Casei Regale. Dar această neutralitate nu fusese deja depăşită prin depunerea candidaturii Alteţei Voastre în cursa prezidenţială?

Preşedintele fost membru al unui partid nu se poate distanţa de acel partid pentru a-i reprezenta pe toţi românii. Este primul defect al democraţiei în ţara noastră. O asemenea persoană rămâne legată de obligaţiile şi interesele partidului său şi caută să-l impună la putere şi să-i creeze oportunităţi în detrimentul celorlalte partide şi al societăţii în ansamblul ei. El nu este altceva decât un al doilea prim-ministru. Aici este cauza ambiguităţii, stagnării şi conflictelor la vârful ţării. Partidele politice şi reprezentanţii lor în instituţiile fundamentale ale Statului au fost dominaţi mai degrabă de lupta pentru putere, de menţinerea ei cât mai mult timp şi de utilizarea în interes personal a avantajelor funcţiilor publice pe care le-au exercitat.
Instituţia Preşedintelui României, aşa cum este ea desenată de actuala Constituţie republicană, nu este o instituţie politică, ci una statală, cu rol constituţional. Prin aducerea unui membru al Casei Regale la Cotroceni, neutralitatea nu se depăşeşte, ci se restabileşte.

Sunteţi, împreună cu Principesa Margareta, unul dintre cei mai activi membri ai Casei Regale a României. În presă, la televiziuni, dar mai ales pe scena internaţională, prin conferinţe destinate să afirme prezenţa unei României demne, cu panaş în lume. Mulţi compatrioţi se întreabă la ce mai foloseşte azi Casa Regală a României? Le-aţi putea oferi un răspuns concludent?

Casa Regală foloseşte în România exact la ce foloseşte şi Statul. România, ca naţiune, are nevoie de un establishment solid, profesionist şi respectat, pentru a ţine corect ritmul extraordinarei dezvoltări economice, tehnologice şi a informaţiei. Lumea contemporană are multe surse de putere: omul cu bani, omul cu minte, omul de presă. Toate aceste puteri ale lumii contemporane sunt binefăcătoare şi complementare. Ele au însă nevoie să fie armonizate de o autoritate statală, pentru ca ţara să nu se transforme într-un Mall. Statul democratic respectat şi predictibil are două feluri de a se exersa instituţional: politic (executiv şi legislativ), prin partide, şi constituţional prin persoana care reprezintă Statul, adică Preşedintele sau Regele. În România, prezenţa pe treapta supremă a reprezentării statale a unui politician (mereu a unuia puternic şi influent) a distrus şi ultima fibră a respectabilităţii instituţionale şi constituţionale care rămăsese după comunism. Astăzi, instituţiile şi Legea fundamentală sunt noţiuni care provoacă zâmbete în România. De aceea Casa Regală este necesară.

În articolele Alteţei Voastre Regale apar câteva idei obsesive: statalitatea, legitimitatea, valoarea, instituţionalitatea. Poate fi socotit legitim, din punct de vedere moral şi istoric, regimul republican în România? În fond, de ce România n-a redevenit monarhie după 1989?

Nu. Nu poate fi legitim din punct de vedere moral şi istoric, dar este legitim din punct de vedere democratic. Aici este, de fapt, marea dilemă identitară a Europei, accentuată mult după încheierea celui de-al doilea război mondial. Nu tot ce este legitim democratic are şi legitimitate istorică sau morală. Tot ce s-a întâmplat în România după 1989 este perfect legitim din punct de vedere democratic. Mai mult, politica s-a dezvoltat foarte bine în ţara noastră în ultimii 20 de ani. Nu am nimic de reproşat politicii ca atare. Dimpotrivă, am multă admiraţie pentru politicieni din absolut tot spectrul democratic prezent în Parlamentul României. Restabilirea democraţiei în ţara noastră este moment crucial, acum, la începutul mileniului al III-lea. Dar ţara nu poate merge înainte solid şi ireversibil doar cu politică şi cu prosperitate. Ea are nevoie de acele valori şi instituţii pe care dumneavoastră spuneţi că le aduc în discuţie obsesiv.

Cum califică un membru al Casei Regale a României mesajul patriarhului Daniel Ciobotea, cu prilejul botezării lui Carol Ferdinand Lambrino de către Traian Băsescu? Citez din ziarul Lumina: „Vă adresăm alese felicitări cu ocazia botezului fiului dumneavoastră, Alteţa Sa Carol Ferdinand, care astăzi, prin primirea Sfintelor Taine ale Botezului, Mirungerii şi Împărtăşaniei euharistice, devine vas ales al harului Preasfintei Treimi şi fiu spiritual al Bisericii Ortodoxe Române. De asemenea, îi felicităm pe naşii pruncului, Excelenţa Sa Domnul Traian Băsescu, Preşedintele României, împreună cu Doamna Maria Băsescu”. Treimea ilegitimităţii nu doreşte, în fapt, subminarea autorităţii şi legitimităţii Casei Regale? Paul şi Carol Ferdinand sunt „Alteţe”? Casa Regală, prin vocea Majestăţii Sale Regele Mihai, nu ar trebui să reacţioneze public?

Majestatea Sa nu va reacţiona niciodată public la încercările de subminare a autorităţii şi legitimităţii Casei sale. Lunga sa viaţă l-a învăţat că puterea lui de a învinge stă altundeva.  De altfel, uitaţi-vă la istoria noastră. De câte ori au învins - durabil - nelegitimii?

Ce proiecte concrete are Alteţa Voastră Regală în anii imediat următori?

Voi face exact ceea am făcut în ultimii doisprezece ani. Voi reprezenta interesele României în vizite externe, voi merge în comunităţile locale, unde sunt foarte des prezent, de la satele cele mai mici până la marile aglomeraţii urbane. Voi încuraja acele segmente din societate care pot duce mai repede şi mai puternic România înainte (comunitatea de afaceri, şcoala, lumea ideilor, asociaţiile de breaslă). Voi milita pentru dobândirea instinctului binelui naţional, adânc lovit în ultima jumătate de secol. Și nu voi avea niciodată regrete sau satisfacţii.

La următoarele alegeri prezidenţiale vă veţi depune iarăşi candidatura?

Pentru asta ar trebui ca segmente importante din elita românească să înţeleagă şi să dorească o Românie instituţională şi constituţională. Deocamdată nu este cazul. Şi mi-e greu să cred că va fi în 2014. De altfel, motivul pentru care m-am retras, la 2 septembrie 2009, după cinci luni de campanie prezidenţială, nu a fost lipsa de impact a candidaturii mele în societatea românească profundă. Dimpotrivă, acolo stăteam foarte bine. Motivul retragerii a fost abandonul, desconsiderarea, ignorarea aproape completă a propunerii Casei Regale, consfinţită de Rege, de către puterea românească economică, culturală, mediatică. Cu mici excepţii care au întărit regula.

În final, cu sinceritate şi realism, din perspectiva unui membru al Casei Regale a României: există şanse ca Regele Mihai să-şi recupereze Tronul?

Mihai I este Regele Românilor. Nici după ce va pleca să odihnească la Curtea de Argeş nu va fi altfel. Chiriaşii istoriei, după cum vedeţi, sunt nu numai zăpăciţi, ci şi temporari. Aici nu este nici un motiv de îngrijorare. Dar România va ajunge din nou Monarhie doar dacă românii vor dori serios acest lucru. Întrebarea dumneavoastră trebuie pusă în sens invers. De altfel, România zilelor noastre are o altă urgenţă: să pună democraţia în practică, zi de zi, prin instituţii respectate, complementare şi competente. Iar aceasta nu este doar responsabilitatea politicienilor, ci a tuturor celor care compun elita românească. Abuzurile, diletantismul şi bunul-plac, ce au invadat periculos spaţiul instituţional, sunt posibile mai ales pentru că societatea românească, în străfundul sufletului ei, admiră ilegalitatea, se simte bine cu ea, o tolerează. Ceauşismul nu a fost o variantă locală a comunismului, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere. El nu a fost o simplă formă de dictatură. Pentru generaţiile noastre, ale celor trecuţi de vârsta de patruzeci şi cinci de ani, el a fost şi ramâne „complexul prezidenţial” şi, din păcate, un model de cârmuire de care nu ne putem dezbăra. Oricât ar dori, democraţii de astăzi nu reuşesc să se lepede nici de admiraţia faţă de model, nici de complex.
Propunerea Casei Regale din anul 2009, de a crea o altfel de Instituţie a Preşedintelui României, a eşuat datorită imposibilităţii clasei conducătoare (politicieni, oameni de afaceri şi oameni de televiziune) de a se elibera de „complexul Preşedintelui”. Acest complex depăşeşte sfera politică propriu-zisă, având rădăcini în mentalul, afectul şi psihologia noastră.
Preşedintele este încă supremul obiect de admiraţie şi de contestare. El este sursa fricii voluptuoase, cea care ne face să ne simţim băgaţi în seamă, cea care ne dă un rost pe lume. Este un viciu, o meteahnă de care avem nevoie. Avem nevoie să fim umiliţi, speriaţi şi să tresăltăm de plăcere atunci când el, succesorul ceauşist, ne bagă în seamă. Timp de patru (acum cinci) ani, trăim prin el: ziua se scrie în funcţie de cum a zâmbit, ce a spus, cum s-a mişcat. Fie că îl urâm, fie că îl iubim, îi consacrăm timpul nostru, orizontul nostru, speranţa noastră. Și când tăcem, o facem cu gândul la el.
Modelul de lider ceauşist, satrap sau luminat, nu ne iese din cap, nici celor de stânga, nici celor de dreapta, nici celor necoloraţi politic. Nu vedem posibilă viaţa românească predictibilă şi corectă. De altfel, nici Europa nu prea o vede. Ce ar fi existenţa noastră fără telefoanele mobile legând în mod confidenţial duşmani ireconciliabili, scurt-circuitând instituţiile Statului şi regulile, batjocorind principiile? Cum am mai începe noi o nouă zi, dacă regulile s-ar schimba? Și ce dacă tinerii români, copiii noştri, ne dispreţuiesc moştenirea şi pleacă de acasă, în lume? Nu putem concepe că Statul ar putea fi reprezentat şi nu condus. Nu vrem în ruptul capului să ne schimbăm. Ne este frică de normal. Aceasta îmi aduce aminte de o glumă a anilor '70: Într-un spital de boli nervoase era un pacient care se considera veioză. Stătea într-un picior şi credea că luminează. Doctorii au vrut să-l mute, însă ceilalţi pacienţi s-au opus. La ce aveau să mai citească ei seara?

- E bine că încă mai citeau... Mulţumesc foarte mult.