Lorenzo Perrone (n. 1946) a predat multă vreme la Universitatea din Pisa. Actualmente este profesor de literatură creştină veche la „Alma Mater Studiorum”, Universitatea din Bologna. Din 2006 este Preşedintele Asociaţiei internaţionale de patristică. Coordonează, împreună cu Manlio Simonetti, seria de Opere complete ale lui Origen, şi conduce revista internaţională Adamantius, consacrată lui Origen şi tradiţiei alexandrine. A editat Actele congresului Origenianum octavum, pe care l-a organizat exemplar la Pisa, în august 2001. Dintre lucrările sale: La chiesa di Palestina e le controversie cristologiche, Brescia, 1980; Il cuore indurito del Faraone. Origene e il problema del libero arbitrio, Bologna, 1992.

Cristian Bădiliţă - Dragă Lorenzo, ai putea „survola” etapele receptării lui Origen în istoria creştinismului, începând de la condamnarea sa (pentru care motiv?) şi până la „reabilitarea” actuală? Putem spera, în viitorul apropiat, la canonizarea lui Origen de către Biserică?   

Lorenzo Perrone - Dacă mi-e îngăduit să glumesc, numai pentru a „survola” întreaga sagă a lui Origen şi a origenismului de-a lungul istoriei într-o manieră adecvată, ar trebui să fii... un vultur. Aş spune mai întâi că Origen, ca toate marile genii, a fost încă de la început un personaj admirat şi controversat. La puţin timp după moartea sa, dacă nu chiar în timpul vieţii sale, admiratorii au ajuns să declare că Alexandrinul era egalul apostolilor. Deşi această asemănare măgulitoare poate părea excesivă, trebuie să recunoaştem că ea atingea sensul intim al profesiunii creştine de credinţă a lui Origen. Fără îndoială, el dorea să se situeze în continuitatea profundă a credinţei bisericii primare, încercând, de altfel, să-i pună în lumină toată bogăţia, care, în ochii săi, rămăsese încă nerevelată, aşa cum se desprinde chiar din prefaţa lucării sale capitale, De principiis. Există aici, pe de o parte, „predicarea ecleziastică”, ce reprezintă fundamentul şi izvorul oricărei reflecţii teologice; pe de altă parte, alături de ea găsim responsabilitatea teologului chemat să reflecteze asupra punctelor „stabilite” de  apostoli, precum şi asupra celor încă „nestabilite”. Este vorba, aşadar, de un domeniu de cercetare potenţial infinit. Dar trebuie să înţelegem că, pentru Origen, discursul teologic rămâne, în mod constitutiv, un „discurs deschis”: el nu are ambiţia validării „dogmatice”, validare de care beneficiază afirmaţiile explicite conţinute în predica ecleziastică. Potrivit Alexandrinului, teologul poate cel mult să ajungă la formularea unor ipoteze, fără a uita că aceste ipoteze se bucură în ochii săi de un grad de certitudine mai mult sau mai puţin solid, după caz.

- Detractorii săi din toate veacurile au citit cu rea credinţă De principiis, făcându-se a nu observa pasajele în care Origen relativizează propriile afirmaţii. El calcă pentru prima dată în istoria teologiei creştine pe un teren mişcător, pe un teren de pe care lipsesc foarte multe „borne dogmatice”, precum cele referitoare la protologie, la viaţa de apoi, la soarta diavolului, la sensul istoriei etc. Ceea ce el consideră ca fiind „ipoteze”, sau „soluţii ipotetice”, detractorii s-au grăbit a le numi „teorii”, adică afirmaţii categorice şi a le taxa imediat drept „erezii”.

- Această metodă de cercetare - prin încercări sau, întrebuinţând atrăgătorii lui termeni greceşti, prin „gimnastică” sau „metodă de analiză” - este cauza nenorocirilor abătute asupra lui Origen, în perioada ulterioară, când dezvoltarea dogmatică devine din ce în ce mai articulată şi mai solidă, căci nu mai este nimănui permis să formuleze opinii personale asupra unor chestiuni pe care Biserica le consideră de acum  înainte ca fiind clar definite. Dificultăţile apărute privesc în special două ipoteze care se referă la începutul şi la sfârşitul lumii: preexistenţa fiinţelor intelectuale şi salvarea finală a tuturor fiinţelor, apocatastaza. În prima dintre ele, clar influenţată de gândirea  platoniciană, Origen explica marea diversitate a lumii printr-o „alegere” (krisis) primordială operată într-o existenţă situată înainte de naştere, ca şi prin liberul arbitru al omului, toate fiinţele raţionale fiind create egale şi libere. Prin această ipoteză îndrăzneaţă, care, de altfel, nu era fără antecedente în gândirea ebraică şi creştină a epocii sale, Origen se împotrivea determinismului gnostic, exonerându-L în acelaşi timp pe Dumnezeu de „vina” existenţei răului în lume. Cea de-a doua teză contestată vehiculează ideea potrivit căreia toate fiinţele raţionale - adică îngerii, oamenii, inclusiv demonii - pot ajunge la mântuire. Este vorba de apokatastasis, de „restaurarea” finală a tuturor fiinţelor în Dumnezeu, deci şi a diavolului, un aspect care, după cum ştim, i-a şocat până şi pe contemporanii lui Origen.
Pe lângă aceste două capete principale de acuzare, începând cu sfârşitul secolului al III-lea i s-a mai reproşat Alexandrinului, printre altele, subordinaţionismul, adică acea concepţie conform căreia, în sânul Trinităţii, Fiul s-ar situat „mai jos” decât Tatăl, nu la acelaşi „nivel” ontologic. (Anecdotic vorbind, trebuie amintit că tocmai Origen a fost acela care a formulat prima concepţie organică a celor trei ipostaze divine). De asemenea, el a mai fost atacat în legătură cu ideea unui „trup spiritual” în momentul învierii; nici metoda lui alegorică de interpretare a Bibliei n-a scăpat de atacuri, Origen fiind în această privinţă Interpretul, cu majusculă, din istoria exegezei premoderne.

- De fapt, la faimosul Sinod de la Constantinopol, din 553, aşa cum a demonstrat Antoine Guillaumont, nu scrierile lui Origen au fost condamnatel, ci concepţiile unui discipol indirect al Alexandrinului, Evagrie Ponticul. Mai precis, câteva concepţii îndrăzneţe expuse, sub formă de senţenţii ezoterice, în lucrarea sa, Capetele gnostice, al cărei original în greacă s-a pierdut ulterior. Pe de altă parte, cred că ar trebui făcută diferenţa, o dată pentru totdeauna, între Origen şi un anumit „origenism” ideologic, de mâna a treia, care colportează unele falsuri, dându-le drept „pur origeniste”. Dar pe lângă această atitudine refractară la Origen, există şi o linie a continuităţii, în sensul cel mai nobil şi fecund al termenului.

- Fecunditatea hermeneuticii sale biblice şi gândirea sa teologică pot fi măsurate prin numeroşii săi moştenitori spirituali şi continuatori. Dacă această condamnare oficială a avut consecinţe fatale pentru transmiterea scrierilor sale, mai ales în lumea bizantină, ea n-a putut împiedica răspândirea lor în Occident, graţie în special traducerilor latine efectuate la sfârşitul secolului al V-lea de către Rufin şi Ieronim. Deşi presărat cu ruine, marele edificiu al scrierilor lui Origen suscită chiar şi astăzi admiraţia cititorilor. În Evul Mediu occidental nu s-a întrerupt niciodată citirea şi recitirea marelui corpus de predici , în principal Predica XXVII despre Cartea Numerelor, care prezintă etapele poporului lui Israel spre Pământul Făgăduinţei ca fiind gradele progresului spiritual. De asemenea, s-a citit cu interes ultimul mare comentariu al lui Origen, despre Evanghelia după Matei, unde Alexandrinul îşi manifestă cu putere iubirea lui pentru o Biserică sobornicească, criticând însă ierarhia ecleziastică.

- Care a fost textul cel mai frecventat în Evul Mediu?

- Fără îndoială Omiliile despre Cântarea Cântărilor, scriere-cheie pentru înţelegerea viziunii mistică a Alexandrinului. După aceea, în epoca umanistă şi în cea a Renaşterii, vor fi descoperite marile tratate şi comentariile în limba greacă: De principiis, prin textul grecesc al Filocaliei, o preţioasă antologie a scrierilor lui Origen, atribuită lui Vasile cel Mare şi lui Grigore din Nazianz, Despre rugăciune, apologia Împotriva lui Celsus, Comentariul la Evanghelia după Ioan, capodopera absolută a întregii producţii literare datorată lui Origen. Redescoperire a lui Origine în greceşte a fost apreciată de Erasmus, acestuia din urmă cunoscându-i-se preferinţa pentru Alexandrin în detrimentul lui Augustin.

- Da, scrie că oricând preferă o pagină din Origen câtorva tratate de Augustin.

- Dacă interesul pentru exegeza lui Origen a mai scăzut în urma apariţiei metodei istorico-critice de interpretare a Bibliei, gândirea sa speculativă îl atrăgea, încă din secolul al XVIII-lea, pe un Leibniz, în special pentru ideea de apokatastasis. Pentru a termina această rapidă trecere în revistă, ar trebui amintit că în revenirea la izvoarele patristice, care a avut loc în secolul XX, opera lui Origen a jucat un rol central, Omiliile despre Geneză fiind unul din primele volume publicate în colecţia Sources chrétiennes. În timp ce De Lubac reconstituia hermeneutica lui Origen şi urmărea înflorirea ei în cursul Evului Mediu occidental, în cele două magistrale lucrări Histoire et esprit şi L’exégèse médiévale,  discipolul său Hans Urs von Balthasar scria despre nucleul speculativ şi dimensiunea mistică a Alexandrinului. Pe urma lor, mai recent, Henri Crouzel s-a străduit să-l reabiliteze pe Origen împotriva oricărei viziuni prea intelectualiste şi heterodoxe, mergând până la o pledoarie în care se cerea Bisericii din Roma să revizuiască acea condamnare de demult.

- Aşadar ce crezi despre o eventuală canonizare, după mine absolut normală?

- Această canonizare a fost deja făcută de istorie, prin vicisitudinile pe care le-au îndurat Origen şi scrierile sale. Dacă prin canonizare înţelegem recunoaşterea unei autorităţi cu totul deosebite, pentru gândirea şi pentru etica sa (am în vedere aici şi întrebuinţarea termenului de „validare a sfinţeniei” din catolicismul roman), cine ar putea nega oare că Origen nu este deja canonizat? A fost citit şi recitit, citat, comentat, imitat de-a lungul istoriei intelectuale a creştinismului. El nu e doar o simplă „autoritate de referinţă”: el este un maestru pentru învăţătura şi viaţa creştină. În ce mă priveşte, aceasta e de ajuns pentru a-l recunoaşte ca „Părinte al Bisericii”, fără să fie nevoie de o validare oficială.

- Aşadar, pentru tine personal, Origen este „un mare teolog al Antichităţii” sau şi un veritabil „maestru spiritual” care te ghidează în viaţa de zi cu zi?

- Activitatea mea cotidiană constă, înainte de toate, dacă mă pot exprima astfel, în grija de a-mi face în mod cinstit şi umil meseria de istoric al literaturii creştine a Antichităţii. Aceasta impune, printre altele, o dispoziţie de spirit ilustrată magnific de Henri-Irénée Marrou în cartea sa despre cunoaşterea istorică. În faţa istoriei trebuie să fii dezinteresat, într-o oarecare măsură chiar deposedat de tine însuţi, de aşteptările şi de nevoile tale, pentru a face loc „străinului”: ceea ce, de altfel, într-o oarecare măsură, se poate asemăna cu atitudinea aceluia care, prin credinţă, se raportează la Dumnezeu. Într-adevăr, trebuie să ştii să-l recunoşti şi să-l accepţi pe celălalt înainte de a descoperi în el lucrurile care vă apropie. Nu pot şi nici nu vreau să-l privesc pe Origen ca pe un „ghid spiritual” în viaţa mea zilnică. Pentru aceasta, dat fiind faptul că sunt creştin, există Cristos şi evanghelia lui. Doresc mai degrabă să-l cunosc pe Origen „pentru el însuşi”, iar aceasta nu se poate realiza plenar decât dacă te laşi pătruns de fascinaţia geniului lui sau,  mai bine zis,  de „misterul lui”. Fiindcă orice întâlnire cu celălalt presupune o capacitate de ascultare şi de descoperire, ceea ce, în cazul lui Origen, se impune în chip necesar. El are într-adevăr multe lucruri să ne spună, dar într-un limbaj care nu ne este familiar. Aşadar, trebuie să ştii să asculţi şi să aştepţi. De altfel, tocmai această capacitate era cerută de Origen de la discipolii lui. O gândire „prin ipoteze” solicita, cu siguranţă, cititori adulţi şi dornici să colaboreze, într-un cuvânt cititori capabili de a se lăsa antrenaţi în dinamismul spiritual al gândirii sale pe calea trasată de el. În Omiliile la Geneză, pe care am amintit-o deja ca fiind primul dintre volumele colecţiei Sources chrétiennes, găsim una din imaginile atât de dragi Alexandrinului, aceea a „fântânii” a „puţului”, pe care el o utilizează ca simbol al Scripturii şi al dezvoltării spirituale. El ne invită şi pe noi să săpăm în propriul nostru suflet o asemenea fântână – precum cea a patriarhilor sau a samaritencei din Evanghelia după Ioan – din care să ţâşnească „apa vie”.  Prin interpretarea spirituală a Scripturii suntem chemaţi să descoperim cunoaşterea profundă a misterului divin, al omului şi al lumii.
În consecinţă, relaţia pe care Origen o stabileşte cu cititorul său îl face pe acesta responsabil personal de destinul său spiritual. Sunt puţini acei Părinţi ai Bisericii care să fi cultivat un sentiment atât de puternic al libertăţii şi responsabilităţii individului, aşa cum a făcut-o Origen. În acest sens, îl găsesc destul de „modern”, fără a risca totuşi a-l anexa, prea rapid şi anacronic, modernităţii.
Această idee a responsabilităţii – care l-a determinat pe Eberhard Schockenhoff, autorul unei frumoase cărţi privitoare la etica lui Origen, să vorbească despre o „sărbătoare a libertăţii” – ne ajută să întrevedem unul dintre marii fermenţi spirituali ce caracterizează concepţia sa în legătură cu creştinismul:  optimismul salvator în ce priveşte lumea şi istoria, optimism care se construieşte pe nestrămutata convingere că Dumnezeu fiind în primul rând iubire este mai putrernic decât moartea şi păcatul. Nu vreau să „anesteziez” gândirea lui Origen: viziunea sa optimistă nu ascunde prezenţa răului în lume. Din contră, ea cunoaşte foarte bine lupta ce însoţeşte viaţa omului, ca loc de permanentă încercare. Însă, datorită bunătăţii lui Dumnezeu, singura garanţie a mântuirii, omul nu este niciodată părăsit.
La Origen, în pofida imaginii unui ascet riguros, transmisă de Eusebiu al Cezareii în cartea a şasea a Istoriei bisericeşti, regăsesc întotdeauna spiritul de libertate şi de generozitate creştină. Prea adesea bisericile şi creştinismul „burghez” al timpurilor noastre l-au uitat. În acest sens, o revenire la surse, care să treacă prin redescoperirea lui Origen, nu poate decât să contribuie la o reprezentare a creştinismului în vieţile noastre mai puţin ternă, mai luminoasă şi mai plină de căldură. Am vorbit undeva, în legătură cu acest aspect al moştenirii lui Origen, ca despre un ferment al „creştinismului spiritual”. Expresia poate părea puţin paradoxală, dar ajunge să înlocuim termenul „spiritual” cu echivalentul său grec, pneumatikos, „duhovnicesc”, ca să-i înţelegem toată semnificaţia. Hans Urs von Balthasar a înţeles perfect acest lucru atunci când a alcătuit o antologie a scrierilor lui Origen sub revelatorul titlu Duh şi foc. Creştinismul contemporan este prea lipsit de convingere, el are nevoie să-l „reîncălzim”, să-i redăm elanul vital...

- O întrebare ce decurge firesc din pledoaria ta: cum trebuie să-l citim pe Origen? Cum trebuie să ne apropiem de taina scrierilor sale? Care sunt, în viziunea ta, cele mai bune cărţi care i-au fost consacrate (pe câteva dintre ele, cred, le-ai pomenit deja)?

- Sunt întrebări  pe care eu însumi nu încetez să mi le pun, date fiind complexitatea şi bogăţia operei sale. Pentru a evita o neînţelegere ce s-ar putea insinua aici, trebuie spus mai întâi că Origen este unul din Părinţii Bisericii care se citeşte cu pasiune! Aduc, drept dovadă, experienţa mea din învăţământul universitar: de câte ori nu i-am supus pe bieţii mei studenţi la adevărate acrobaţii mintale prezentându-le pagini din Origen de o asemenea densitate exegetică şi teologică, încât credeam că o să-i rătăcesc prin hăţişul lor semantic! Din contră, am putut constata aproape întotdeauna că asemenea „acrobaţii” îi atrăgeau, ba chiar îi fascinau pe studenţi. Într-adevăr, cine îl citeşte pe Origen găseşte suficientă recompensă pentru oboseala de pe parcurs, fiindcă adesea, descoperind una sau alta din „perlele” fascinante ale scrierilor sale, nu-şi va putea reţine admiraţia faţă de un gânditor fără doar şi poate genial. În orice caz, dacă îmi e permis să folosesc drept argument propria frecventare a scrierilor Alexandrinului, aş spune că cititorul lui Origen nu se va plictisi niciodată, ceea ce nu se întâmplă întotdeauna cu alţi Părinţi ai Bisericii...
Lăsând la o parte varietatea genurilor literare practicate de Origen (tratate, comentarii şi omilii, pentru a simplifica), acest caracter atrăgător provine mai ales din faptul că el nu se repetă aproape niciodată. Desigur, există o continuitate ideatică între diferitele lui scrieri, însă  chiar şi în acel singur caz, după cunoştinţa mea, unde îşi reia un text personal, în capitolul VI al tratatului Despre rugăciune (inspirat din De principiis III, 1), el simte nevoia să-l modifice şi să-l reformuleze.
Prin urmare, cum trebuie să-l citim pe Origen? După părerea mea, ceea ce este valabil pentru orice scriitor din trecut, este valabil şi pentru Alexandrin. Trebuie să te străduieşti, treptat, să-i recunoşti, ca să spun aşa, „vocea”. Din acest punct de vedere, nu trebuie să ascundem dificultăţile şi problemele, opera sa fiind păstrată doar parţial în limba originală, greaca. Rufin şi Ieronim, pentru a-i numi pe doi din  traducătorii cei mai importanţi, ne-au transmis un Origen care ne vorbeşte… în latină. Fără îndoială, este cu totul altceva a-l citi în greacă, deşi noi suntem obişnuiţi cu texte pe care le citim doar în traducere. Dar, în ce-l priveşte pe Origen, lucrurile sunt ceva mai complicate, deoarece, destul de frecvent, traducătorii din vechime nu au aceeaşi abordare a textului ca şi omologii lor contemporani. Sub presiunea împrejurărilor, ei puteau manipula textul în funcţie de nevoi, simplificându-l, adaptându-l sau actualizându-l pentru publicul lor. Acesta pare a fi îndeosebi cazul traducerilor lui Rufin, care, de altfel, chiar în timpul vieţii a avut parte de obiecţiile lui Ieronim. După ce am beneficiat mai bine de o mie de ani de munca lui Rufin -  lui i se datorează, între altele,  traducerea corpusului  de predici, a căror lectură a cunoscut întotdeauna un mare succes -, a fost atacat de savanţii moderni. După ce a trecut printr-o prerioadă de judecată severă, Rufin pare să-şi fi regăsit în zilele noastre un pic din garanţia pierdută. Comparaţia cu textele în greacă ale lui Origen scoate la iveală intervenţiile traducătorului, dar acestea nu sunt întotdeauna arbitrare. Recent, s-a putut demonstra că şi în traducerea cea mai contestată - a tratatului dogmatic Peri archon – Rufin ar fi respectat de fapt spiritul lui Origen, în afară, poate, de câteva formulări de teologie trinitară, care i se păreau mai problematice. Dacă aşadar conţinutul a fost respectat, ascultarea „vocii” lui Origen devine o întreprindere mai puţin utopică în comparaţie cu ceea ce se credea la început.
Însă, pentru a-l citi pe Origen - presupunând că există deja o însuşire a limbilor clasice -, aş fi mai întâi de părere că trebuie să se depăşească cât mai repede posibil frontiera dintre latină şi greacă, încercând o lectură a operelor sale în limba în care au fost scrise. Un sfat la îndemâna oricui, uitat adesea, mai ales dacă nu există efortul de a percepe „vocea” care vorbeşte. Or, Alexandrinul, în comparaţie cu alţi mari autori de literatură patristică, este un scriitor care nu exploatează în general arsenalul retoric, dar care ne face părtaş înlănţuirii logice a reflecţiei sale,  uneori – am putea spune – printr-o idee izbitoare, abia articulată şi care avansează prin tatonări. Ne pătrundem astfel de atmosfera şcolii, de figura maestrului care explică elevilor săi textul Scripturilor, antrenându-i într-o atentă examinare a tuturor detaliilor textului sacru. Ca un bun filolog ce era, el se întreabă atunci despre forma acestui text în traducerile greceşti ale Noului Testament, sau despre diferitele redactări evanghelice, optând îndeosebi pentru o abordare sinoptică a textelor canonice. Argumentează prin metoda „întrebării şi a răspunsului”, propunând adesea mai mult de o soluţie la problema dezbătută, solicitându-i uneori direct pe interlocutorii săi, discipoli sau viitori cititori, să aleagă una dintre aceste opţiuni.
El însuşi face referiri la corpusul scrierilor sale, atunci când simte nevoia să-şi stimuleze cititorul spre o aprofundare exegetică în legătură cu un pasaj sau altul. Şi nu pierde niciodată din vedere scopul „sistematic”, dictat nu atât din raţiuni teoretice, cât mai ales de „imperativul” constant de a dezvălui comorile duhovniceşti ale textului sacru. Se lansează asupra ipotezelor exegetice şi căilor speculative privilegiate de textul pe cale de a fi comentat, revenind mereu asupra lui într-o „îmbrăţişare” nutrită de dragostea pentru inteligenţă şi spirit.

(Din volumul Cristian Bădiliţă, Ştiinţă dragoste credinţă. Convorbiri cu patrologi europeni, Bucureşti, Curtea veche, 2008. Traducere de George Morărel revăzută de C.B.)

Un site util cu operele lui Origen în greacă şi latină, precum şi cu traduceri în engleză la adresa următoare:

http://www.john-uebersax.com/plato/origen2.htm